PE 17 AUGUST NE REVEDEM la ”Pantheonul din Pasul Vâlcan”

Să nu ne uităm ISTORIA…

„Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată!” spunea  Ferdinand I –  Regele României Mari

Și acest eveniment, care va avea loc sâmbăta viitoare, este organizat de Primăria şi Consiliul local Vulcan în parteneriat cu Comexim Lupeni, Cultul Eroilor Regina Maria, Asociaţia  Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere. Sunt aşteptate să participe oficialităţi naţionale şi judeţene, înalte feţe bisericeşti, primari din judeţul  Hunedoara şi Gorj, veterani de război, istorici, etc. Evenimentul va cuprinde alocuţiuni ale invitaţilor, un Te-Deum religios şi defilarea  detaşamentelor militare invitate, momente artistice, etc. 

Realizarea ”Pantheonului din Pasul Vâlcan”de filantropul Emil Părău se înscrie într-un curs care a început imediat după încheierea primului război mondial, acela al preocupării autorităților civile și militare, a comunităților de a aduce prinosul de recunoștință celor care au luptat, prin jertfa supremă, în confruntările militare 1916-1919, la sfârșitul cărora se naște ROMÂNIA MARE.

Pasul Vâlcan se situează între cele 11 trecători existente în Carpați și care fac legătura dintre TRANSILVANIA și zona submontană a OLTENIEI și are o istorie milenară. Hadrian Daicoviciu ne spunea că în anul 102, în timpul primului război daco roman ”Lusius Quietus, căpetenia maură intrată în slujba romanilor și ajunsă la mari demnități pe vremea lui Traian, atacase în fruntea călăreților săi, pătrunzând prin Transilvania fie prin Pasul Turnu Roșu, fie prin Pasul Vâlcan”. De-a lungul timpului, Pasul Vâlcan a devenit „drumul poștalioanelor”, care, venind dinspre Hațeg, trece de la Crividia prin Pasul Dealul Babii, ajunge la Vulcan, și, de acolo, urcă în Pas Vâlcan, acolo unde era vama și poșta de schimb a cailor. Se ajungea la ADLER – la altitudinea de 1621 m și de aici, drumul cobora spre Gorj, prin cătunul Buliga și Vama Veche, la Schela și Tg. Jiu.

Însuși Împăratul Iosef al II – lea spunea despre Pasul Vâlcan ”Drumul se parcurge greu, Valea Jiului maghiară ca și a Jiului valah, este o vale frumoasă, presărată cu case răsfirate și aici se practică creșterea vitelor. Partea maghiară este așezată pe stânga, cealaltă pe dreapta, ambele sunt străbătute de două râuri mici, care se numesc Jiuri, care apoi, se unesc și curg în jos, în Valahia”.

Alte câteva trasee vor fi accesibile în zonele vârfurilor Oslea și Arcanu, pentru turiști și iubitorii de istorie. Aici, încă se păstrează tranșeele din Primul Război Mondial. Zonele vor fi marcate cu ajutorul unor panouri explicative, care vor fi montate de salvamontiștii gorjeni.

„Sunt trasee sigure pentru turiști. Am descoperit tranșee în zona Arcanu și Oslea. Am ridicat și drone și am văzut exact despre ce este vorba. S-au păstrat foarte bine tranșeele din Primul Război Mondial. Au rămas foarte multe gropi în pământ.

E un sistem spectaculos de apărare. Să nu uităm că Primul Război a început în Gorj, în zona Munților Vâlcan. Este păcat să se șteargă aceste mărturii de istorie și să nu le punem în valoare. A fost linia frontului acolo și încă mai există urme consistente ale prezenței armate în zonă.

De acolo, frontul a ajuns la Târgu Jiu și a rămas în istorie Bătălia de la Podul Jiului”, a transmis Sabin Cornoiu, șeful Serviciului Public al Salvamont și Salvaspeo Gorj.

Patriotismul, dragostea faţă de ţară, credință, istorie, de familie şi membrii săi, sfaturile părinteşti, cinstea şi dreptatea au fost pentru mulţi dintre eroii României, valori fundamentale, care au dus la continuitatea neamului nostru, pe aceste meleaguri.

”Este de datoria noastră, ca, o dată pe an să le fim şi noi recunoscători, să ne cinstim eroii, pentru ca noi să trăim liberi”, a  spus și filantropul Văii Jiului, Emil Ilie Părău.

Scena Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, când s-a validat intrarea României în război, este un exemplu

Politicienii români s-au certat furibund, și-au spus vorbe grele de care n-a scăpat nici Regele Ferdinand. Nimeni nu știa cum e mai bine să se procedeze și nici cum se va termina toată această aventură în care intra România. Părerile au fost împărțite și decizia le-a aparținut, până la urmă, Regelui Ferdinand și premierului Brătianu. Dar, în acel moment, nimeni, nici măcar ei, nu era sigur că e bine ce fac și că lucrurile se vor încheia fericit.

La Consiliul de Coroană au participat: Regele Ferdinand, membrii Guvernului (premierul Brătianu, miniștrii Emil Costinescu, Emanoil Porumbaru, Vasile Morțun, Alex G. Radovici, I. G. Duca, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu, Alexandru Constantinescu “Porcul”),Mihail Pherekyde, președintele Adunării Deputaților, C. F. Robescu, vicepreședintele Senatului, foștii prim-miniștri Theodor Rosetti, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, șefii de partide Nicolae Filipescu, Take Ionescu și Alexandru Marghiloman,foștii președinți ai Adunării Deputaților – Constantin Olănescu și Constantin Cantacuzino-Pașcanu și prințul moștenitor Carol (viitorul Rege Carol al II-lea). Ședința a fost convocată de Rege, după cum chiar el a spus în cuvântul de deschidere, nu pentru a le cere sfatul dacă să intre sau nu în război, așa cum se întâmplase în august 1914 la Sinaia, cu Regele Carol I – de data asta, decizia fusese luată deja –, ci pentru a le cere sprijinul. Suveranul a explicat elitei politice a României strânse în acea încăpere că țara nu mai putea păstra neutralitatea.

Pe 4/17 august 1916, premierul Brătianu semnase pe ascuns cu reprezentanții marilor puteri ale Antantei, în casa fratelui său Vintilă, o Convenție politică prin care România se angaja să intre în luptă, urmând să primească în schimb Transilvania, Banatul până la Belgrad și Bucovina austriacă.

Așadar, cale de întors nu mai era. Hotărârea de a intra în război fusese deosebit de dificilă, pentru că România avea de ales să intre în luptă alături de unul dintre cele două imperii vecine, deși de la amândouă avea de recuperat teritorii locuite preponderent de români. Dacă rămânea în tratatul secret cu Tripla Alianță, renunța la Transilvania, Banat și Bucovina pentru a recupera, eventual, Basarabia de la Rusia. Dacă intra în luptă de partea Antantei, renunța implicit la Basarabia pentru a recupera Transilvania. S-a ales a doua variantă din mai multe motive. Decizia de a se alia cu tradiționala prietenă Franța și de a elibera Transilvania era susținută de majoritatea opiniei publice românești, foarte sensibilă la politica sistematică de deznaționalizare pe care maghiarii, în pofida tuturor presiunilor, negocierilor și intervențiilor (inclusiv de la Viena) insistau s-o ducă împotriva românilor. Dar, în același timp, nu toată lumea din Vechiul Regat avea aceeași opinie. Deși minoritară, părerea grupării conservatoare strânsă în jurul triumviratului Petre P. Carp – Titu Maiorescu – Alexandru Marghiloman era foarte puternică.

Multe decenii, cei trei au fost blamați pentru opinia lor filogermană. Realitatea este că niciunul dintre ei n-a fost trădător – ba din contră, avem toate motivele să îi considerăm patrioți.

Doar că pro-germanii aveau altă părere, foarte puternic susținută de argumente. Câteva dintre cele mai redutabile – și care s-au confirmat în anii următori: Rusia nu era de încredere (se aducea ca exemplu situația de după Războiul de Independență), intrarea în război alături de Rusia însemna pierderea, probabil pentru totdeauna, a Basarabiei,Germania avea cea mai puternică armată din lume și nu era deloc clar că va pierde în acel moment, poziția geografică a României o făcea foarte vulnerabilă la atacul Puterilor Centrale, armata română nu era suficient pregătită etc. De aceea, Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916 a fost unul foarte tensionat. După deschiderea Regelui Ferdinand, în picioare s-a ridicat premierul Ionel I. C. Brătianu. Acesta s-a lansat într-un lung discurs în care a analizat situația României și raportul de forțe între Antanta și Tripla Alianță.

”Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o țară ca a noastră, o țară cu aspirațiuni naționale, nu poate să rămână neutră până la capăt, fără să-și compromită definitiv întreg viitorul”.

Presiunea momentului era uriașă. România rezistase timp de doi ani presiunilor făcute de ambele tabere, care-i cereau să li se alăture. Nimeni nu știa cu precizie când va fi momentul oportun pentru a intra în luptă. Dar “având drept ideal unitatea națională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine știe dacă, în decursul veacurilor vom găsi vreun prilej atât de prielnic ca cel de azi”.

Cel mai vehement opozant al deciziei a fost veteranul Petre P. Carp, fost premier în două rânduri și lider al Partidului Conservator. Acesta a luat cuvântul și s-a lansat într-o tirară virulentă, contestând viziunea lui Brătianu și cerând ca România să intre în luptă alături de Germania și Austro-Ungaria. Carp a reamintit că Rusia reprezintă un imens pericol pentru ființa statală a României. Apoi a făcut o demonstrație care, fără să fi fost greșită cu ceva, l-a lezat grav, involuntar, pe suveranul român. Petre P. Carp a spus că, prin decizia de a intra în luptă alături de Antanta, România compromite continuitatea dinastiei de Hohenzollern pe tron, pentru că, în cazul victoriei asupra Triplei Alianțe, Rusia nu va accepta niciodată un domnitor german pe tronul Regatului României. În loc, a spus Petre P. Carp, ”rușii vor pune la București o dinastie autohtonă” , așa cum se mai întâmplase în istorie, cu scopul de a lucra la dezmembrarea țării. Veteranul conservator nu greșea cu nimic, iar lucrurile spuse de el erau cunoscute și de ceilalți. Carp nu era un trădător – dimpotrivă, era un adevărat patriot, așa cum puțini lideri politici a avut România vreodată. El și-a trimis fiii pe front, în război, iar unul dintre ei a și murit în luptă. A fost sacrificiul de sânge suprem făcut de acest politician de modă veche, inteligent, erudit, devotat patriei, care fusese unul dintre colaboratorii apropiați ai fostului Rege Carol I. Carp a încheiat spunând ”că va închide ziarul “Moldova”, că-și va trimite fiii la oaste, dar că se va ruga ca România să fie învinsă” , pentru că asta i-ar aduce, paradoxal, salvarea.

I.G. Duca scrie că, după ce Carp s-a oprit, Regele Ferdinand i-a răspuns într-un mod care și acum, peste un veac, îi face cinste și îl validează ca personaj politic de primă mărime al României: “Ați greșit și odinioară, domnule Carp, când ați vorbit de interesele Dinastiei??Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele Țării. În conștiința mea, aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav e fiindcă după matură chibzuință, eu, am ajuns la convingerea, la convingerea adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului, a cărui răspundere o port în ceasul de față. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut, când ați numit-o străină, germană! Nu, e românească! Românii nu au adus aci pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o dinastie națională, și revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o!”.

Pe parcursul discuțiilor, Maiorescu și Marghiloman s-au raliat părerii lui Carp. Maiorescu a folosit un ton mai puțin dur decât cel al lui Carp. Dar, a respins decizia lui Brătianu, subliniind că România face o gafă uriașă. În final, Regele Ferdinand le-a cerut tuturor celor prezenți să sprijine România în direcția aleasă, indiferent dacă sunt sau nu de acord. Și-a încheiat discursul cu cuvintele “Cu Dumnezeu, înainte!”, s-a ridicat și a părăsit sala de consiliu, urmat de fiul său, Carol. În aceeași seară, câteva ore mai târziu, Edgar Mavrocordat, ambasadorul român la Viena, înmâna Austro-Ungariei declarația de război, iar trupele române intrau în Transilvania, prin Pasul Bratocea, localitatea Săcele fiind una din primele localităţi din Transilvania eliberate și care i-au întâmpinat pe soldaţii români în 16/29 august 1916.

Lupte grele s-au dat în în Valea Jiului, în PASUL VÂLCAN, pe OBOROCA, în ȘIGLĂU–TULIȘA și în DEFILEUL JIULUI

Românii au trecut graniţa, ce se afla pe coama Meridionalilor, prin apropierea Pasului Vâlcan, să elibereze Transilvania. Aici s-au dus lupte grele între nemţi şi români, tranşeele făcute de soldaţi fiind vizibile şi în ziua de azi. Trupele Grupului de Acoperire ,,Jiu” compus din două regimente de gorjeni, condus de colonelul Dumitru Cocorăscu atacă frontiera austro-ungară instalată între Novaci şi Câmpu lui Neag, ocupând Petroşaniul în noaptea de 29 august 1916. Timp de două luni şi jumătate, Valea Jiului este locul unor crâncene şi sângeroase bătălii între cele două armate.

Întâmplarea face ca Erwin Rommel să ajungă în judeţul Hunedoara în octombrie 1916, după ce luptase în Franţa, și să treacă și prin viitorul oraș Uricani. “Batalionul nostru este debarcat la Pui, pe linia ferată spre Petroşani, nu departe de podul care a fost aruncat în aer. Ca să putem înainta, avangarda face loc cu ajutorul armelor prin lumea care ne împiedică înaintarea. Înaintăm cu încetineală, maşinile fiind însoţite de infanterie. Prizonieri români vin din direcţia opusă. Mult după miezul nopţii Compania a II-a ajunge în Petroşani şi este cazată în sala de clasă a unei şcoli pentru odihnă de câteva ore. De la marşul lung ne ard tălpile. Cu toate acestea, Companiile II şi V sunt îmbarcate în maşini şi, prin Lupeni, sunt duse la Uricani, pe linia muntoasă a frontului”.

Acestea sunt primele fraze referitoare la judeţul Hunedoara din cartea lui Rommel dedicată Primului Război Mondial. Cel care avea să devină apoi cel mai cunoscut feldmareşal german, povesteşte apoi de un atac eşuat al trupelor bavareze “prin Defileul Surduc şi Pasul Vâlcan”, atac soldat cu împrăştierea trupelor de artilerie şi infanterie, trupele germane slăbite rămânând, totuşi, să supravegheze creasta, fiind însă vulnerabile în lipsa întăririlor.

Întăririle tocmai soseau, iar Rommel avea să se remarce în zilele următoare: ”După mai multe ore de mers cu maşinile suntem debarcaţi la Uricani. De acolo comandamentul ne trimite spre înălţimea 1794 m (Şigleu Mic), spre zona de creastă a graniţei (vechea graniţă între România încă neunificată cu Transilvania şi Imperiul Austro Ungar). Înaintăm pe o potecă abrubtă. Rucsacurile sunt încărcate cu provizii pentru patru zile. Ofiţerii îşi cară şi ei rucsacurile. Urcăm ore întregi pe pantele abrupte ale muntelui. Ne întâlnim cu mai mulţi oameni, printre care şi un ofiţer al unităţii bavareze care s-au luptat cu armata română. După relatările acestora, în confruntările cu soldaţii români au avut loc momente fierbinţi. În luptele date românii au învins, iar dintre soldaţii germani doar câţiva au reuşit să treacă prin pădurile seculare creasta de graniţă. Românii sunt caracterizaţi ca duşmani periculoşi. Despre acest lucru vrem să ne convingem şi noi. Târziu după amiază ajungem la comandamentul de la înălţimea de 1201 metri. Ploaia rece se transformă în ploaie torenţială care ne udă până la piele. Pe panta abruptă, stâncoasă, este imposibil de înaintat. Înnoptăm la înălţimea de 1.500 de metri. În hainele ude ne cuprinde frigul. Încercarea de a aprinde focul e zadarnică. Înveliţi în pături şi foi de cort tremurăm de frig. În momentul în care ploaia se opreşte, încercăm din nou să aprindem focul, dar tot fără succes. Minutele nopţii îngrozitoare trec foarte încet” , notează Erwin Rommel.

Tânărul locotenent german povesteşte apoi că ultima porţiune a ascensiunii s-a făcut prin zăpadă, iar până la destinaţie, echipamentul şi hainele militarilor îngheţaseră complet. ”Temperaturile sunt sub zero grade, iar la destinaţie un adăpost improvizat poate găzdui doar 10 persoane şi, mai rău, începe şi o furtună de zăpadă. Oamenii îşi montează corturile în zăpadă – relatează Rommel. Aprinderea focului eşuează din nou. Cu toate că mulţi soldaţi au febră, cererea de retragere este refuzată. Urmează o noapte îngrozitoare. Frigul devine tot mai insuportabil. Soldaţii nu rezistă în corturi şi încearcă, prin mişcare, să se încălzească. Greu trece noaptea de iarnă. Când se luminează, doctorul este obligat să interneze în spital 40 de oameni”. Până la urmă, căpitanul amintit de Rommel decide retragerea pe o poziţie situată la 1.100 de metri altitudine, asumându-şi riscul de a fi condamnat la moarte, pentru nerespectarea unui ordin direct.

“După trei zile compania era din nou în stare de utilizare. În condiţii meteorologice mult mai bune şi cu echipament mai bun, urcăm Muncelul. După o campare la 1.800 de metri ne apropiem de Stresură. Stresura se însufleţeşte. În apropiere, un batalion românesc este aşezat în mai multe poziţii de apărare. În zilele următoare au loc ciocniri mai mici cu forţele româneşti, din fericire fără pierderi de partea noastră. Spre dreapta, dincolo de Arcanu, pe pantele sud-estice se văd urmele Diviziei a XI-a Artilerie. La doi kilometri spre est este Batalionul de Vânători de Munte care stă pe creasta următoare. Câmpia de sub noi, este acoperită de ceaţa care se ridică spre munţii din Ardeal ca o mare. Peisajul este mirific”.

În cartea sa, la finalul fiecărui episod, Rommel pune concluzii. Acestea nu au lipsit nici când a fost vorba despre primul său contact cu frontul din România: “Atacul spre înălţimea 1.794 arată cum starea vremii din zonele montane înalte poate influenţa, chiar poate micşora puterea de rezistenţă şi capacitatea de atac a echipei. Mai ales dacă echipamentul nu este corespunzător şi dacă rezervele nu funcţionează. În asemenea condiţii, la peste 1.800 de metri, după unităţile militare trebuie transportate lemne de foc sau mangan. Câteva zile mai târziu, pe părţile sudice ale Munţilor Vâlcan corturile (armatei germane) erau încălzite cu mangan aşezat în cutii de conserve”.

Erwin Rommel povesteşte că, la început de noiembrie, Armata Română se aştepta ca încercarea trupelor germane şi austro-ungare de a străpunge linia frontului de pe Carpaţi să aibă loc în zona Braşovului, fără să ia în calcul prea mult posibilitatea ca adversarul să maseze o nouă armată în zona Defileul Jiului – Pasul Vâlcan – Muncelu. El mai spune că în primele zile ale lunii noiembrie (1916 – n.red.) un batalion de munte german a ocupat creasta Prislop – Cepului – Gruba Mare.

“Astfel s-a asigurat ieşirea forţelor principale din zona muntoasă. Zonele ocupate au fost apărate de contraatacurile adversarilor. În toate aceste confruntări, românii s-au luptat foarte bine”, spune Rommel în cartea sa. Apoi descrie asaltul batalionului său asupra zonei Leşului, zonă din care începe Oltenia. “Românii au întărit foarte mult acest munte. În şaua cu puţină vegetaţie dintre Gruba Mare şi Leşu sunt mai multe posturi româneşti. Atacul batalionului este ajutat de o baterie de munte. La 11 noiembrie, dimineaţa, Compania a II-a (cea condusă de Rommel – n.red.), întărită cu un pluton de puşcaşi mitraliori e pregătită de atac la 200 de metri de poziţiile de pe pantele Leşului. Locul unde ne aflăm va fi toată ziua sub tirul artileriei adversarului”.

Feldmareşalul Rommel este amintit de istorici nu numai pentru realizările sale militare remarcabile, dar şi pentru cavalerismul şi respectul arătat adversarilor săi. De multe ori s-a opus ordinelor directe, atunci când considera că acestea încălcau codul onoarei militare şi umane. În primul Război Mondial a luptat în Franţa, România şi Italia şi s-a remarcat prin rapiditatea deciziilor luate şi prin felul în care, a ştiut să speculeze confuzia adversarilor.

În memoria celor care au luptat în Munții Vâlcanului s-au ridicat mai multe troițe și cruci, de cei care doresc să țină memoria vie a eroilor, care au pierit de aceste meleaguri. Mulți soldați, români sau germani au fost îngropați în cimitirele de la Paroșeni, Aninoasa, Petroșani.